Cum se vede din Basarabia, anexarea Romaniei la UE.

Sursa: md.altermedia.info 

Altfel decît o manifestaţie de greaţă a nebuniei şi prostiei nu pot fi numite prezentările făcute de către mediile informaţionale din România „evenimentului” ce s-a desfăşurat la 1 ianuarie. Halucinaţiile şi exaltarea mintală lipsită de orice limite sînt termenii care descriu starea în care se aflau majoritatea celor care vorbeau despre importanţa momentului pentru România.

Piruetele propagandistice cu care se stăruie în instituţionalizarea dizolvării României în „marea familie europeană” sînt pe cît de uimitoare, pe atît de murdare şi impertinente. Statele din cadrul Uniunii şi popoarele nominative ale acesteia nu sînt numite decît „ţări-surori” şi „fraţii noştri”. (Interesant, ca fraţi sînt consideraţi şi ungurii? Ca să ne amintim de sentimentele frăţeşti ale acestora nu trebuie să facem mari călătorii în adîncurile istoriei mai recente sau mai puţin recente sau să mergem în Ungaria. E destul să ne pomenim în inima pămînturilor româneşti, în zona Ardealului, unde locuiesc mai mult sau mai puţin compact respectivii fraţi, alături de secui. În toamna lui 2006, sentimentele frăţeşti ale acestora faţă de cei cărora le apraţine ţara, i-a făcut să organizeze un congres, un fel de Mare Adunare, în care s-a hotărît proclamarea autonomiei maghiare. Desigur că manifestaţiile s-au desfăşurat exlusiv sub drapelele Ungariei şi UE, vorbindu-se exlusiv în limba maghiară şi engleză… pentru corespondenţii străini. Mai pe scurt ca fraţii, ca europenii …)

Aflarea peste hotare la munci a cîtorva milioane de români şi cîştigul acestora prin îndeplinirea tuturor muncilor negre, la fel este una din realizările importante ale integrării … Costurile scăzute ale studiilor pentru cetăţenii europeni în universităţile din Occident este încă un succes al integrării. (La ce bun să investim în sistemul nostru românesc dacă se poate de învăţat în alte ţări … oricum sîntem inferiori …)

Barzii integrării s-au înhîtrit ca şi interdicţia de şedere în unele ţări europene dată cetăţenilor români să o întoarcă ca o mare realizare şi un pas în direcţia „înfrăţirii”. Aşa şi iese în faţă întrebarea tovarăşului Băsescu după întrevederea cu prim-ministrul britanic la reuniunea de la Helsinki a UE – „Eu aşa şi nu înţeleg de ce guvernul britanic a impus restricţii pentru români?” Făţărnicie, făţărnicie… Orice român din acele milioane care au stat şi stau în Occident poate răspunde la acestă întrebare – Pentru că românii sînt văzuţi ca persoane de gradul doi, ca străini, ca cei nedoriţi şi sînt trataţi în aşa fel ca să nu uite unde le este locul…

Din cele vorbite despre alipirea României la structura UE uşor se crează impresia că aceasta este singura realizare într-adevăr de preţ a poporului (cînd de fapt poporul nu are nimic de a face cu integrarea) pe parcursul a 2000 ani de existenţă. Romanizarea, creştinarea, formarea statelor româneşti, lucrarea unor asemenea personalităţi ca Ştefan, Mircea, Vlad, Petru Rareş, Vasile Lupu, Matei Basarab ş. a., sînt pur şi simpli lipsite de importanţă în comparaţie cu alipirea României la UE. Cu atît mai lipsite de valoare sînt suferinţele celor care au căzut pe cîmpurile de luptă apărîndu-şi ţara şi credinţa, cu speranţă că cei care vor veni din urmă vor fi demni de jertva lor.

Nimic altceva decît o provocare anti-românească… Culmea nebuniei a fost reprezentată de acordarea „evenimentului”, „visului de veacuri”, „încununarea eforturilor”, etc, cu folosirea unor conotaţii eshatologice, prezentarea unui fel de împliniri inevitabile.

Infectarea spaţiului informaţional ca astfel de afecţiuni este cu atît mai gravă cu cît întrarea României în Uniune reprezintă un pericol efectiv la adresa conştiinţei româneşti şi a valorilor ce identifică acest neam. Ceea ce propune „frăţia” europeană la moment ca standard unic al existenţei, veacuri în şir a fost perceput în spaţiul românesc ca un atentat direct la adresa existenţei umane, a Omului, a valorilor care permit umanizarea unei fiinţe.

După alipirea la UE, supravieţuirea românilor devine o problemă a fiecărui român care mai este român şi care doreşte să rămînă român, care doreşte să-şi păstreze identitatea, valorile şi respectul pentru mormintele părinţilor şi strămoşilor. Numai prin eforturi proprii, prin confruntarea zilnică a spurcăciunii care va umplea tot mai mult cotidianul va fi posibilă păstrarea demnităţii umane şi valorilor identitare. Comunităţile organizate de către români vor ignora principiul geografic şi se vor organiza şi funcţiona exlusiv ţinînd seama de trăirile celor care vor dori să facă ceva pentru păstrarea identităţii naţionale.

Supravieţuirea românilor în România nu mai este o problemă a statului. Statul s-a lepădat de aceasta. Sistemul european de valori care va fi instituţionalizat în societate prin intermediul statului (şcoli, presă, relaţii socio-politice, „cultură”, etc, etc,) face de neconceput perpetuarea, nemaivobrind de sporirea şi desăvîrşirea valorilor naţionale româneşti (ca şi cele ale altor etnii). Zvîcniri şi apariţii ale conştiinţei(lor) naţionale se vor înregistrate la vest de Prut, însă numai pentru a ridica în slăvi liberalismul şi a-i demonstra „valoarea”.

La prima vedere s-ar părea că cei din fostul lagăr socialist ar putea să reziste, cel puţin, o perioadă mai îndelungată în faţa „europenizării”. În era sovietică, cu toate deficienţele, conceptele, spiritul anti-naţional, regimul sovietic promova şi punea accent pe anumite valori umane (tradiţionale). De exemplu, familia şi patria (chiar în varianta ei sovietică) reprezentau elemente esenţiale ale sistemului socialist. Orice injurie şi posibilă injurie la adresa acestor două valori era condamnată, cum se mai spunea „cu toată rigoarea legii”.

După distrugerea sistemului socialist, sub lozinca eliberării de sub dominaţia Moscovei, cel puţin în cazul Europei Centrale şi de Est, sentimentele patriotice au căpătat un nou suflu, însă nu pentru mult timp. Dezastrul economico-social, criza totală a instituţiilor statale, propagarea agresivă a elementelor „culturale” occidentale şi a modului de viaţa occidental au fost elementele centrale care au făcut din est-europeni unii dintre suporterii cei mai radicali ai intergrăii în UE şi ai acceptării inconştiente a sistemului valoric occidental. Se poate de spus că condiţiile perioadei post-sovietice au transmis în folosinţă propagandistică zeci de milioane de suflete din statele fostului sistem socialist, fapt care, de alt fel, a convenit foarte mult intereselor occidentale.

Statul „român” nu mai reprezintă sub nici un aspect interesele populaţiei majoritare de peste Prut. Şi după căderea regimului comunist-ceauşist ar fi greu de identificat vre-o acţiune care ar fi avut ca scop apărarea intereselor naţionale ale românilor, inclusiv ale celor ce trăiesc la est de Prut. După 2007 orice urmă de suveranitate a fost spulberată. România a devenit o structură, un mecanism care nu slujeşte poporul, naţiunii române, a ceea ce mai aminteşte de ea. Structurile adminsrative centrale ale statului român deja aduc aminte de structurile regionale de partid ale regimului sovietic, nivelul de decizie al cărora era limitat de către telegramele trimise de la centru şi de organizarea şedinţelor cu participarea conducerilor raionale şi activelor din colhozurile fruntaşe cu scopul de a ovaţiona vre-o nouă iniţiativă genială de la „Centru”.

În acelaşi timp alipirea Românie la UE rămîne a fi importantă pentru Republica Moldova şi pentru băştinaşii ei. La moment orice discuţii despre o eventuală Unire apare drept inutilă şi lipsită de de orice sens. (Trebuie să recunoaştem că majoritatea discuţiilor despre Unire de după 1991 au avut acelaşi caracter, fie din cauza totalei inactivităţi a autorităţilor române, fie din cauza provocatorilor de la Chişinău înzestraţi cu acestă idee).

Unire, pentru ce? Păstrarea valorilor naţionale, a identităţii – motivul principal al celor care cereau unirea la răscrucea anuilor 80-90 – este de nerealizat în condiţiile în care România este membru al unui sistem care în mod consecvent dărîmă şi distruge orice identitate naţională şi valoare umană şi la fel de consecvent stăruie în construcţia unei identităţi noi – „europene” (la noi era „sovietică”).

Realaţiile dintre Republica Moldova şi România trebuie să se construiască în baza unor principii noi din simplul motiv că ei se află în Uniune. Dacă pînă în 1991 noi eram în Uniuniea (Sovietică) şi cei din dreapta Prutului în afara ei, atunci din 2007 ei se află în Uniune, iar noi în afara ei. Rolurile s-au schimbat şi responsabilităţile s-au schimbat.

Vechiul Testament ne spune că la puţin după moartea regelui Solomon, unitatea Israelului, lovit de mîndrie deşartă şi ură faţă de aproapele, a fost dărîmată. Au început să existe două state – Samaria care avea un teritoriu mai mare şi unea zece triburi israeliene şi Iuda care era mai mic şi format doar din tribul lui Iuda şi jumătate din tribul lui Beniamin. Aceste state au avut sorţi diferite. Samaria a fost ocupată de către asirieni, iar israelienii au fost împrăştiaţi pe suprafaţa imperiului, perzîndu-şi urma. Regatul lui Iuda a fost cel care nu a contenit să-i slujească lui Dumnezeu şi nici distrugerea Templului, nici deportarea nu a putut să-i facă pe israelienii rămaşi să dispară de pe pămînt.

S-ar putea de spus că Republica Moldova nu poate să joace un asemnea rol pentru că nu este România. Însă poate anume din cauza că nu sîntem România putem realiza ceea ce avem de realizat.

Cu toate probelmele cu care se confruntă, Moldova are să aibă mai mult cîmp de acţiune politică sinestătătoare în următorii zece-cincisprezece ani decît România. Trebuie să recunoaştem că integrarea RM în UE este suspendată pentru o perioadă nedeterminată de timp şi în acelaşi timp să sperăm că incertitudinea civilizaţională din spaţiul ortodox se va rezolva în folosul nostru. Acest răgaz va rămîne inutil fără acţiuni care ar putea salva situaţia …

Cei care declară imposibilă asigurarea continuităţii valorice româneşti la est de Prut gîndesc profund anti-româneşte. Ei nu recunosc unitatea românească. Nu recunosc că poţi fi român în afara României, dar pe teritoriile etnogenezei şi dăinuirii noastre. Pentru majoritatea dintre ei să fii român înseamnă să vorbeşti în limba păsărească de la Bucureşti şi să stai „drepţi” („sluj”, de fapt) în faţă „măreţiei” statului român „modern”. Aceştia se fugăresc după idealuri deşarte şi puţin le pasă că statul „român” la care aşa de mult se închină nu mai este deloc român şi cu atît mai puţin al românilor.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: